Cum un porcar învinge oamenii sistemului

Anul este 1994, iar în Belarus, după câțiva ani de instabilitate și haos post-sovietic se organizează alegeri prezidențiale. Candidații principali sunt Viaceslav Chebici, prim-ministru și exponent al aparatului comunist și tinerelul Alexandr Lukașenko, un fost porcar și grănicer venit din estul țării.

Chebici a pornit în lupta pentru președinție de pe o poziție solidă, fiind prim-ministru , având vechii comuniști din structurile de stat de partea sa, iar media era în majoritar controlată de aliații săi. Părea aproape sigur că va câștiga, dar proporția înfrângerii sale a fost uluitoare. Novicele politic Lukașenko a reușit să câștige alegerile cu un scor de peste 80%, lucru aparent imposibil.

Dar oare cum a reușit un om neexperimentat politic, care nu avea nicio legătură relevantă cu vechiul sistem sa îi învingă unul dintre exponenți?

În primul rând, deși Lukașenko nu avusese funcții politice relevante, avea o mare sete de putere, lucru ce l-a motivat să lupte pentru a fi mai mult decât un simplu parlamentar.                                  Pe lângă aceasta, a mai avut și abilitatea de a își adapta mesajul în funcție de segmentele electoratului căruia i se adresa, transmițând un mesaj diferit pentru fiecare parte al populației. Era liberalul reformator care urma să facă în cele din urmă schimbările amânate de foștii comuniști anchilozanți, populistul care avea să se lupte cu establishment-ul politic, rusofilul care nu va neglija relația cu fratele mai mare, și nostalgicul sovietic care va propune un contract social ce cere renunțarea la drepturi în schimbul unei vieți decente, la pachet cu mirajul siguranței economiei planificate pe stil sovietic.

Foarte utile au fost și mesajul rusofil și cel nostalgic sovietic, deoarece exploatau o frustrare reală a unor segmente largi din societate. Segmente care duceau dorul securității sociale din vremea URSS, muncitorii și vârstnicii. Muncitorilor le era frică de a își pierde locul de muncă o dată cu căderea economiei planificate pe stil sovietic, iar vârstnicii erau îngrijorați de faptul că statul care avea grijă de ei prin pensii și programe sociale avea să dispară. Lukașenko a venit cu o soluție nefuncțională dar confortabilă pe termen scurt, păstrarea economiei planificate și a controlului vast al statului asupra acesteia.

Acest lucru se bătea cap în cap, totuși, cu reformele pe care le propunea pentru publicul liberal, dar Lukașenko nu a avut niciodată jena de a pune împreună concepte incompatibile.

Acest lucru i-a permis sa capete încrederea a mari segmente din electorat, în multe cazuri unele foarte diferite, cu viziuni diametral opuse , dar care aveau încredere în ,,partea lor” de Lukashenko. Fiecare segment cunoștea un om diferit, care le spunea ce voiau să audă. Astfel, deși pornind de pe o poziție dezavantajată, prin acest cameleonism ce în esență denotă un talent politic aparte, Lukașenko a reușit să îl zdrobească în alegeri pe aparent atotputernicul Chebici și să ajungă primul și până în ziua de azi singurul președinte al Belarusului.

Și de ce “primul și până în ziua de azi singurul”? Deoarece din 1994 până în momentul actual, Lukașenko nu a mai părăsit funcția. Nu din dorința sau voința populară, ci deoarece imediat după ce a ajuns președinte, Lukașenko a lucrat sârguincios la erodarea instituțiilor democratice, la reprimarea opoziției politice și la cumulul de puteri de către președinte, devenind un veritabil dictator. A reușit să manipuleze abil populația pentru a aproba un număr de referendumuri care i-au consolidat puterea, și au slăbit-o pe cea a parlamentului. Din acest motiv, el este un dictator aparte, stabilizându-și puterile prin mijloace creative, cum ar fi referendumul și clonarea de instituții și partide pentru a elimina puterea lor reală.

De prin 1996-97 se poate spune deja că plăpânda democrație din Belarus fusese îngropată de noul ,,tătuc” al țării. Lukașenko devenise dictator, conducând până astăzi statul. De atunci, la fiecare 5 ani în Belarus au loc așa-zise “alegeri”, în care mereu Lukașenko este reales cu un procent de în jur de 80%, lucru ce denotă că acesta nu mai are vreo reținere în legătură cu evidența fraudei. Este pe drept posibil că doar nu îi pasă de reacția internațională, sau probabil vrea mereu să retrăiască sentimentul de victorie din ’94, dar singurul lucru cert este că deși în ultimii ani opoziția a început să se organizeze, sunt șanse mari ca Lukașenko să părăsească postul de președinte doar printr-un decret al doamnei cu coasa.

În concluzie, printr-un amestec de cameleonism politic abil, populism, manipulare a opinie publice, restructurare și destructurare a instituțiilor publice, Lukașenko a reușit mai întâi să câștige neașteptat alegerile si să își clădească o dictatură personală

Recomandări si extra info :https://youtu.be/i9BWnKBhcag