Micul gigant PD

PD (Partidul Democrat), mai târziu PDL (Partidul Democrat Liberal), a fost un partid din România cu o traiectorie politică cel puțin interesantă. Acesta a marcat anii 2004-2014 ai scenei politice românești și a servit ca rampă sau vehicul pentru mulți politicieni cunoscuți ai României postdecembriste.

Născut din diviziunile FSN-ului și dominat de figuri precum Petre Roman, Traian Băsescu, Emil Boc și Vasile Blaga, PD a fost unul dintre extrem de puținele partide care au schimbat radical ideologia pe parcursul existenței și a avut un drum care l-a dus de la un partiduleț mic al anilor 90 la partidul care era cât pe ce să învingă PSD în 2008.
Iar după anii 2004-2008 în care a fost pe val, a început decăderea PD-ului, devenit între timp PDL. Căderea a culminat cu absorția partidului de către PNL, rămășițele PD-PDL rămânând ca un fel de alter ego ascuns al PNL.

„Nașterea” PD-ului a avut loc în 1992 și a fost cauzată de diviziunile din FSN. Acesta a fost partidul care domina scena politică în anii ’90.

Partidul avea două mari figuri dominante: Petre Roman și Ion Iliescu. Aceștia doi reprezentau două segmente diferite ale fostului aparat comunist.

Iliescu reprezenta vechea generație educată fie în România, fie la Moscova, care visa la secera și ciocanul cu față umană și perestroika, dar care tot susțineau în esență comunismul și controlul statului asupra economiei.

Petre Roman, pe de altă parte, era mai tânăr și urmase studii și în Occident, deci era ceva mai liberal și reformist.

Vechiul nomenclaturist Iliescu și „lupul tânăr” Roman formaseră un „cuplu” politic imbatabil în 1990, FSN zdrobind celelate partide în alegeri. Iliescu a fost ales cu 85% din voturi președinte, iar Roman devenise prim-ministru.

Dar după mineriada din 1990 și măsurile reformiste extrem de necesare luate de Roman, diviziunea dintre președintele Iliescu, alți comuniști de marcă din FSN și Petre Roman a început să crească din ce în ce mai mult.

Această tensiune a fost mărită de mineriada din 1991, când mii de mineri au luat cu asalt instituții din capitală, au intrat în guvern și au cerut demisia lui Roman. Între timp, Alexandru Bârlădeanu, președintele Senatului, declara că Roman demisionase (deși acesta nu o făcuse), dovedind aprobarea mai mult sau mai puțin tacită pe care facțiunea de foști comuniști a lui Iliescu o dăduse minerilor pentru răsturnarea premierului Roman.

În martie 1992 are loc Convenția Națională FSN, iar Roman este ales președintele FSN. Ca reacție, Iliescu și toți oamenii săi părăsesc partidul și înființează un nou partid, FDSN (Frontul Democrat al Salvării Naționale), iar FSN-ul rămas l-a păstrat pe Petre Roman ca președinte, și-a schimbat numele în Partidul Democrat în 1993 și a adoptat o poziție social-democrată de centru-stânga.

Astfel, PD-ul s-a născut, iar lunga prezență a PD-ului în politica română a început.

În următorul tur de alegeri, PD obține 10% din voturi și trece în opoziție, iar în 1996 crește la 13%.

Tot în 1996, PD semnează un acord de colaborare electorală și guvernamentală cu CDR (Convenția Democrată din România), alianța de partide de opoziție ce avea să câștige alegerile din ’96 și să intre la guvernare.

Alături de CDR, PD intră la guvernare, deținând câteva ministere. Cel mai notabil fiind cel al transporturilor, condus de un tânăr numit Traian Băsescu, un fost marinar cu o șuviță de păr pieptănată într-o parte pentru a masca chelia.

PD a fost un partener dificil pentru CDR, fiind un partid de stânga într-o alianță a partidelor de dreapta. Pe lângă asta, PD critica activitatea miniștrilor celorlalte partide și destabiliza alianța prin amenințări constante cu ieșirea de la guvernare.

După anii guvernării CDR, CDR s-a destrămat și PD a mers mai departe.

În alegerile parlamentare din 2000, PD a obținut în jur de 7%, iar Petre Roman a obținut la alegerile prezidențiale un jalnic 2%, dovadă că steaua sa politică ce strălucise în anii ’90 începea să se stingă. Odată cu asta, poziția sa de lider al PD a început să fie din ce în ce mai șubredă, iar în 2000, marinarul de mai devreme, devenit între timp și primar al capitalei, începea să prindă din ce în ce mai multă influență, înlocuindu-l în cele din urmă pe Roman de la conducerea partidului.

După cei 4 ani în care PSD-ul condus de Adrian Năstase a condus România nestingherit, cele două mari partide de opoziție, PNL și PD și-au dat mâna și au format alianța D.A- Dreptate și Adevăr, colaborând pentru algerile prezidențiale și parlamentare.
Inițial candidatul la președinție era Theodor Stolojan, dar în mod neașteptat acesta s-a retras, iar într-un moment care este cunoscut drept o memă a politicii românești, Băsescu îi plânge la propriu pe umăr lui “Stolo” și se oferă să candideze la președinte din parta Alianței.

Alianța D.A câștigă peste 30% în alegeri și formează guvernul, Băsescu devenind președinte.
Dar, în urma unor neînțelegeri în coaliție și demiterea unor miniștrii PD de către prim ministrul Tăriceanu, alianța s-a spart în 2007.

De asemenea, în mod aparent ciudat, după plecarea lui Roman, partidul începe să vireze din ce în ce mai spre dreapta, adoptând în anul 2005 în mod oficial o ideologie creștin democrată liberal conservatoare, făcând tranziția definitivă de la un partid ferm de stânga, la unul de dreapta. Lucru aparent bizar și rar întâlnit atât în politica românească, cât și în cea europeană.

În timp ce guvernarea PNL-PD avea loc, un grup din PNL centrat în jurul lui Stolojan a părăsit partidul, inființând Partidul Liberal Democrat (PLD), iar în 2008 PLD și PD s-au unit, formând un nou partid de dreapta, Partidul Democrat Liberal, PDL.

Nu după mult timp au venit alegerile parlamentare, iar PDL condus de Emil Boc (deși Traian Băsescu era de facto liderul partidului) a obținut un scor de 33% și a intrat la guvernare în mod neașteptat cu PSD, partidul care câștigase cu 1% mai mult și era de fapt vechiul FDSN al lui Iliescu, doar că trecuse prin vreo 2 schimbări de nume între timp.

Dar după un an de guvernare, alianța s-a rupt, iar guvernul lui Emil Boc este demis. Tot în 2008 norii negri ai crizei economice încep să se adune. După alierea cu alte partide mici pentru a face un guvern, același Boc revine ca prim ministru, fiind puternic influențat și “îndrumat” de Băsescu.

În 2009, criza economică ia amploare, iar Băsescu se luptă cu Mircea Geoană în alegerile prezidențiale. După ce părea că inițial Geoană va câștiga, Băsescu câștigă încă un mandat de președinte.

Odată cu adâncirea crizei economice, popularitatea PDL-ului scade, iar după ce guvernul PDL decide să taie din pensii și salarii, susținera românilor pentru PDL, Boc și Băsescu se duce la vale.

PNL și PSD profită de acest val de indignare și formează USL (Uniunea Social Liberală), o alianță vehement anti-Băsescu și anti-PDL.
PDL se aliază de asemenea cu alte câteva partidulețe mici și creează ARD (Alianța România Dreaptă).
În alegerile din 2012 PDL ia bătaie, iar USL câștigă un impresionant 62%, instalându-l pe Victor Ponta ca prim ministru, acesta fiind “noua speranță ” a PSD și discipolul politic al lui Adrian Năstase.
În această situație în care Băsescu era forțat să coabiteze cu un parlament ce îl dușmănea în adevăratul sens al cuvântului și cu PDL-ul la scoruri nu cu mult mai mari decât avea PD-ul în 1996, PDL părea că dăduse de o fundătură. Fiind urât de români și izolat în parlament.

Un alt eveniment ce a maract PDL-ul este că are loc o ruptură între Băsescu și partid. Până atunci, el avuse mereu un cuvânt extrem de greu de spus atât în PD-ul post 2000, cât și în PDL. Cele două fiind văzute de public drept “Partidu’ lu’ Băsecu ”, dar în 2012, Băsescu încercase să o impună pe apropiata și protejata sa, Elena Udrea la șefia partidului. Dar partidul a refuzat și l-a ales pe Vasile Blaga drept noul lider. Acest lucru duce la o ruptură între Băsescu și partid.

Ca urmare a acestor diviziuni și a trendului descendent pe care se afla, PDL se aliază cu PNL pentru alegerile prezidențiale din 2014 în ACL (Alianța Creștin Liberală) și încep discuții pentru fuzionarea celor două partide.
Tot în 2014, PDL este oficial absorbit de PNL, iar până azi foștii PDL-iști precum Emil Boc, Gheorghe Flutur, Vasile Blaga și mulți alții rămân o grupare distictă și influentă în PNL.

Dar nu tot PDL-ul a acceptat această vărsare a partidului în PNL, iar Traian Băsescu și alți apropiați ai săi precum Elena Udrea s-au rupt de PDL și au format PMP (Partidul Mișcarea Populară), un fel de PDL rip off mai conservator care de data asta era cu adevărat “Partidul lu’ Băsescu”.

PMP a intrat în parlament în 2016 la limita pragului electoral și printre alții, l-au trimis și pe Băsescu în parlament drept senator.
La alegerile europarlamentare din 2019 PMP a reușit să treacă pragul electoral și să trimită niște europarlamentari la Bruxelles, cel mai relevant fiind bineînțeles Traian Băsescu.
Iar la alegerile parlamentare din 2020, PMP a ratat pe muchie de cuțit intrarea în parlament

În concluzie, fie el numit PD sau PDL, acesta a fost un partid cu o carieră unică și dinamică pe scena politică din România.
A început ca un partid micuț rezultat din ceea ce la timpul ei a fost marea schismă a politici românești și a avut la început o prezență mică dar constantă, devenind mai târziu un actor principal care a influențat viitorul româniei și a consacrat mulți politicieni mai mult sau mai puțin corupți. Iar, iar după anii de relevanță, a căzut din ce în ce mai mult în irelevanță și într-un final a dispărut ca partid, dar oamenii săi nu au dispărut, mulți făcând politică și azi.

Bibliografie:

https://youtu.be/MMl331qCVtY
https://youtu.be/uUbN6DXJwFg
https://youtu.be/sVpJX3h9OTA
https://youtu.be/1Rk4YzxyV9A
https://youtu.be/1Rk4YzxyV9A